Eseul de față pleacă de la o întrebare sobră, pe care un sprijinitor ne-a pus-o cu următoarea formulare: „cum ai îngloba conceptele bune din dacism și catolicism în partid, nu partea religioasă?"
Întrebarea, după părerea noastră, e bună și grea. Bună, pentru că ambele tradiții au produs concepte care lipsesc din vocabularul politic românesc actual. Grea, pentru că ambele vin cu capcane care sunt fix opusul a ceea ce PMC își propune. Dacismul a devenit, în spațiul public românesc al ultimelor decenii, vehiculul protocronismului mistic — „strămoșii cei mai viteji și mai drepți, după cum bine știți". Catolicismul, într-o țară majoritar ortodoxă, riscă să fie citit confesional, ca pretenție sectară.
Soluția pe care o propunem este de a separa, cu modestie, conceptele de partea mistic-confesională. Din dacism extragem trei lucruri: federalismul confederal preroman (cu calificările arheologice cuvenite), lecția cognitivă a câtor multe se inventează când se știe puțin, și reziliența unei identități care nu dispare sub centre de putere. Din catolicism extragem cinci concepte deja laicizate, intrate în patrimoniul politic al Europei occidentale prin gânditorii creștin-democrați: subsidiaritatea, personalismul, bonum commune, doctrina socială ca tradiție de echilibru, și metoda scolastică a recunoașterii argumentului advers.
Eseul are paralelă structurală cu Caietul Nr. I. Acolo, după cinci virtuți interbelice, am numit avertismentul Manoilescu — momentul în care expertiza interbelică a alunecat în autoritarism tehnocratic. Aici, după ce numim ce împrumutăm din dacism, vom numi avertismentul Eminescu-Cioran — momentele în care intelectuali serioși au alunecat în patos național-mistic, exact prin tradiția pe care o discutăm. Cu modestie, evident.
Înainte să spunem ce împrumutăm, e onest să spunem de ce întrebarea e grea. Ambele tradiții pe care le discutăm — dacismul și catolicismul — au, în spațiul românesc, o istorie de derapaj care îl pune pe orice partid serios în garda. Pretenția că putem extrage doar ce e bun, lăsând restul, e exact tipul de pretenție pe care Articolul I al Crezului ne obligă să o formulăm cu precauție.
Capcana dacismului este, după părerea noastră, cunoscută. Începând din anii '70, tradiția dacică a fost colonizată de protocronismul mistic — curent care, în varianta cea mai apăsată (Iosif Constantin Drăgan, Edgar Papu, ulterior fundațiile aferente), a pretins că românii sunt, prin fond dacic, civilizația originară a Europei: limba sanscrită ar fi derivat din dacă, scrierea cuneiformă ar fi fost descifrată de către geți cu mileniile înainte de descoperirea ei oficială, iar fiecare descoperire arheologică în spațiul carpatic ar dovedi încă o premieră universală. Tradiția lui Hasdeu și Pârvan — serioasă, savantă — a fost preluată și deformată; în spațiul public actual, „dacism" trimite mai degrabă la această deformare decât la cercetarea inițială.
Capcana catolicismului, în România, e diferită și mai delicată. Țara este majoritar ortodoxă — aproximativ 86% după recensământul din 2022, dintre cei care s-au declarat. Catolicii (romano și greco-catolici) reprezintă în jur de 5%. Orice partid care invocă direct tradiția catolică riscă să fie citit confesional — fie ca pretenție sectară, fie ca import străin. Această citire nu e nedreaptă; e structurală.
Soluția pe care o propunem este, ca peste tot în PMC, separarea atentă: nu identificăm partidul cu tradițiile-substrat, ci numim conceptele care s-au laicizat și au intrat deja în patrimoniul comun al politicii europene. Federalism confederal, nu „strămoșii viteji". Subsidiaritate, nu eclesiologie. Substrat, nu cap de afiș. Cu îngăduința dumneavoastră, asta e tăietura.
Despre daci se știu, cu rigoare arheologică, mai puține lucruri decât pretinde sentimentul comun. Există descoperirile de la Sarmizegetusa Regia, sanctuarele de la Costești și Blidaru, tezaurele de la Sângeorgiu de Mureș și Cucuteni-Băiceni, monedele cu inscripții grecești ale regilor daci, izvoarele clasice (Strabon, Cassius Dio, Herodot la Geți, mai târziu Iordanes care îi confundă cu goții). Pe baza acestor surse, arheologia academică reconstruiește un tablou parțial. Ce ne sugerează acest tablou parțial — și ce, după părerea noastră, merită păstrat ca rezonanță doctrinară — sunt trei lucruri.
Întâi, organizarea confederală preromană. Daco-geții, în măsura în care izvoarele ne lasă să înțelegem, nu erau un stat unitar centralizat. Erau o confederație de triburi cu coordonare slabă — Burebista (regat scurt, 82–44 î.Hr.) și Decebal (regat scurt, 87–106 d.Hr.) reprezintă tocmai excepțiile, momentele de unificare temporară sub presiunea romană. Restul timpului, normalitatea era pluralismul tribal cu coordonare. Asta nu e un argument istoric tare; e un argument retoric onest. Când PMC pledează modelul elvețian al descentralizării — autonomie cantonală, federalism real, decizie subsidiară — putem spune cu modestie că această orientare nu e import străin de la zero. Are un substrat local pe care nu îl știm bine, dar pe care nu îl inventăm. Confederația era, în spațiul carpatic, normă înainte ca Roma să impună statul unitar.
În al doilea rând, lecția cognitivă. Dacii sunt, după părerea noastră, cazul didactic perfect pentru Articolul I al Crezului. Cât de puțin se știe de fapt — și cât de mult s-a inventat în jurul puținului. „Codul Belagineai", legile lui Zalmoxis, despre care ar fi vorbit Iordanes preluând o sursă pierdută a lui Cassiodor, e citat azi ca dovadă a unui sistem juridic dac autonom — deși ce ne-a rămas sunt patru rânduri ambigui într-o sursă târzie. „Limba dacă era sanscrită" e propoziție făcută posibilă doar de absența cvasi-totală a textelor dace (cu excepția câtorva zeci de glose). „Zalmoxis ca pre-creștin" e construcție de secol XIX, ridicată pe un fragment al lui Herodot care vorbește despre un sclav grec eliberat care s-a întors la geți. În toate aceste cazuri, mecanismul e același: se pleacă de la o sursă subțire, se umple cu speculație, iar speculația devine certitudine afirmată tare.
Asta nu este, așa cum se crede uneori, o problemă specific românească. E mecanismul universal al construcției de mit național, observabil identic în finul fennomanism al sec. XIX, în panslavism, în iredentismul italian. Diferența e că în alte locuri mecanismul a fost, între timp, dezagregat de istoriografia academică. La noi, în spațiul public, încă lucrează — uneori în versiunile sale apăsate (Drăgan, fundațiile dacice, „academicienii" autoproclamați), alteori în versiunile sale moi, în formulări precum „cum este cunoscut, dacii erau mai vechi decât...", formulare pe care Articolul I al Crezului ne obligă să o tratăm ca semnal de alarmă. Bestiarul Peremptoriu va avea, după părerea noastră, o secțiune dedicată dacomaniei peremptorii. Cazurile sunt abundente.
În al treilea rând, reziliența sub centru imperial. După cucerirea romană (106 d.Hr.) și retragerea aureliană (271 d.Hr.), populația dacă supraviețuiește, se romanizează parțial, păstrează ceva. Cât anume — substrat lingvistic, organizare comunitară rurală, elemente de spiritualitate populară — e dispută savantă. Dar ideea e robustă: o identitate care nu dispare sub un centru de putere care o domină. Pentru un partid care vorbește, în Manifest, despre captura instituțională ca metodă (nu ca abuz ocazional), rezonanța e directă. Centrele de putere domină; identitățile care valorează ceva se păstrează prin practici locale, nu prin proclamații. Asta, după părerea noastră, e morala dacică reală. Nu „cei mai viteji". Cei care, fără mister, au persistat.
Pentru simetrie cu Caietul Nr. I, e onest să numim explicit ce nu împrumutăm. Lista nu e exhaustivă, dar e operațională.
Burebista cu majusculă afectivă. Burebista e personaj istoric real, regele unei confederații tribale care a unificat sub presiunea expansiunii romane, a fost ucis în 44 î.Hr., și a cărui domnie scurtă (~30 ani) e atestată de Strabon. Atât. Tot ce s-a adăugat — „primul mare unificator", „Burebista cel Mare", „rege-părinte al neamului" — sunt construcții ulterioare, în special ale anilor '70-'80 când regimul Ceaușescu a investit programatic în mitologia dacică drept anchoring naționalist. PMC nu va invoca pe Burebista ca model. Dacă vom invoca confederația preromană, o vom invoca în absența lui Burebista, ca normalitate pluralistă pe care el a întrerupt-o.
„Codul Belagineai" ca drept arhaic propriu. Sintagma e construită târziu, pe baza unor referințe vagi din Iordanes (sec. VI d.Hr.). Nu există text care să poată fi numit, cu rigoare, „codul belagin". Pretenția că dacii aveau un sistem juridic articulat, anterior celui roman, e proiecție retroactivă pe sursă insuficientă. PMC nu va folosi această sintagmă, nici măcar metaforic.
Zalmoxis ca pre-Christ sau ca proto-monoteism. Zalmoxis este personaj atestat la Herodot și la câțiva autori ulteriori, despre care Herodot însuși scrie cu precauția cuvenită („geții spun că..."). Construirea unei religii zalmoxiene articulate, monoteiste, anterioare creștinismului, este speculativă. În ultima jumătate de secol, această construcție a fost preluată de curente neopăgâne care au îmbinat-o cu spiritualism alternativ — combinație care, după părerea noastră, ține mai mult de marketing spiritual contemporan decât de cercetare istorică. PMC nu se asociază.
„Limba română ca proto-sanscrită" și variantele. Tezele lingvistice care fac din dacă o limbă-mamă a indo-europenei, sau din română o continuare directă a unei limbi care ar fi precedat sanscrita, contravin cvasi-totalității lingvisticii istorice consensuale. Sunt cazuri-tip pentru Bestiar.
„Strămoșii noștri viteji" — patosul. Tot vocabularul care construiește din daci „cei mai viteji și mai drepți" (formula lui Herodot, smulsă din contextul ironic-distant) e exact registrul pe care Articolul IX al Crezului — Hazul — îl face inutilizabil pentru noi. PMC vorbește despre daci, dacă vorbește, ca despre o populație preromană despre care arheologia ne informează parțial. Nu ca despre eroi mitici. Cu îngăduința dumneavoastră, despre eroi mitici se ocupă alții, e specializare profesională distinctă.
În Caietul Nr. I, după ce am numit cinci virtuți interbelice, am introdus avertismentul Manoilescu — cazul în care expertiza interbelică românească a alunecat în autoritarism tehnocratic, pe care PMC e obligat să îl numească explicit pentru a nu-l repeta. Aici, după ce am numit ce împrumutăm din dacism, e onest să numim avertismentul paralel: momentele în care intelectuali români serioși au alunecat în patos național-mistic, exact prin tradiția pe care o discutăm. Două cazuri, în două momente.
Eminescu publicist. Mihai Eminescu este, fără discuție, cel mai important poet român modern. Asta nu e dispută. Dar Eminescu a fost, în paralel cu poezia, publicist politic la Timpul (organul Junimii și ulterior al PNL conservator) între 1877 și 1883. Articolele lui — strânse postum în volumele Opere Politice (M. Pricopie, ediție academică) — conțin, alături de analize economice și administrative remarcabile pentru epocă, o serie de poziții pe care, după părerea noastră, e onest să le numim: antisemitism doctrinar (în special în campania împotriva acordării cetățeniei după Tratatul de la Berlin, 1878), invocare frecventă a „rasei" românești ca fond etnic ireductibil, și un tip de naționalism cultural care, prin ucenicii lui interbelici (Iorga însuși a fost critic al lui Eminescu pe această linie, dar nu suficient de critic), a pregătit terenul pentru curentele mistic-naționaliste din anii '20-'30.
Recunoașterea acestor articole nu e atac la opera poetică. E exercițiu de modestie cognitivă: chiar și inteligențele de prim rang ale culturii românești au scris pagini pe care, după Holocaust, e indefendabil să le tratăm ca neutre. Cazul Eminescu publicist e școala ideală pentru lecția pe care PMC trebuie să o învețe: a invoca tradiția poetică românească e legitim; a invoca „rasa noastră", chiar și în ghilimele, nu este. Eminescu poet rămâne. Eminescu publicist se citește cu acel tip de prudență pe care îl cere orice corpus din care s-au extras retroactiv arme ideologice grele.
Cioran tânăr. Emil Cioran, devenit ulterior eseistul francez recunoscut universal, a publicat în 1936 cartea Schimbarea la față a României — text de un entuziasm legionar evident, cu pasaje în care patosul național-mistic atinge extreme: „România trebuie să facă o trecere la altă scară, de la mediocritate la măreție, de la suferință la putere". Cioran a renegat ulterior cartea — în 1990, edițiile postume au fost cenzurate de el însuși, cu rugămintea explicită de a nu mai fi reeditat textul. Această renegare e ea însăși un document important: arată că, retrospectiv, Cioran și-a recunoscut alunecarea.
Nu invocăm cazul ca să discreditam pe Cioran matur, eseistul care a produs Tratat de descompunere, Silogismele amărăciunii, Despre neajunsul de a te fi născut — opere care nu împrumută nimic din dacismul-mistic. Invocăm cazul ca să arătăm cât de aproape de patosul național-mistic poate ajunge chiar și cea mai inteligentă minte românească atunci când întrebarea „ce e România în adâncimea ei?" se pune fără filtrele Articolului I. Cioran, la 25 de ani, era genial. Și totuși a scris ce a scris. PMC, care nu are pretenții de genialitate, are obligația să nu repete drumul.
Avertismentul, formulat operațional pentru PMC: orice invocare a tradiției dacice se va face fără registrul „rasei noastre", „adâncimii sufletului românesc", „misiunii istorice a neamului". Vom vorbi despre arheologie. Despre confederație. Despre lecția cognitivă. În rest, tăcere — sau, dacă tăcerea pare excesivă, hazul. Articolul IX rămâne aplicabil și în această zonă.
Trecem, cu îngăduința dumneavoastră, la a doua sursă subterană. Aici recolta este, după părerea noastră, mai bogată — pentru că tradiția catolică a produs concepte care au fost laicizate, intrate în filosofia politică modernă și apoi în patrimoniul instituțional al Uniunii Europene. Le luăm pe cele cinci care ne interesează.
Subsidiaritatea. Conceptul a fost formulat în forma lui clasică de Pius XI în enciclica Quadragesimo Anno (1931), ca răspuns simultan la centralizarea statului fascist italian și la colectivismul sovietic. Formularea — „este o nedreptate ca acțiunile pe care comunitățile mai mici și subordonate le pot îndeplini să fie absorbite de comunitatea mai mare și mai înaltă" — a devenit, în deceniile următoare, fundamentul filosofic al federalismului european modern. Subsidiaritatea apare explicit în Tratatul de la Maastricht (1992), articolul 5, ca principiu de drept comunitar. Ea structurează, până astăzi, raportul dintre Uniune, statele membre și subdiviziunile teritoriale.
Pentru PMC, subsidiaritatea nu e import. E numele tehnic al ceea ce deja pledăm prin invocarea modelului elvețian: decizia se ia la cel mai mic nivel competent, autonomia locală e regulă, centralizarea e excepție justificabilă. Diferența e că prin invocarea subsidiarității ca atare, ne ancorăm în vocabularul european stabilit, nu în sentimentul vag că „elveția face mai bine". Subsidiaritate, modelul confederal preroman, modelul cantonal elvețian — trei nume pentru același principiu, în trei tradiții diferite. PMC le aliniază.
Personalismul. Curentul filosofic dezvoltat în Franța interbelică de Emmanuel Mounier (revista Esprit, fondată 1932) și Jacques Maritain (Humanisme intégral, 1936) propune o distincție conceptuală fundamentală: persoana versus individul. Persoana este purtătoarea unei demnități intrinseci, incomensurabile, situată în relație constitutivă cu ceilalți. Individul, în sensul utilitarist-liberal modern, e atom de calcul. Distincția nu e doar academică: ea este temelia filosofică a creștin-democrației europene de după 1945, prin Robert Schuman (Franța), Konrad Adenauer (Germania), Alcide De Gasperi (Italia) — cei trei părinți fondatori ai integrării europene.
Pentru PMC, personalismul oferă vocabular pentru Articolul IV al Crezului — Demnitatea — fără să cădem în patetism. Putem vorbi despre demnitate ca proprietate intrinsecă a persoanei, ancorată într-o tradiție filosofică serioasă, nu ca despre un sentiment difuz. Putem invoca PPE (Partidul Popular European), familia politică în care PMC se înscrie programatic, ca moștenire directă a personalismului, prin Schuman-Adenauer-De Gasperi. Demnitate, persoană, PPE — asta e linia.
Bonum commune. Conceptul de bine comun, formulat sistematic de Toma de Aquino în Summa Theologiae (sec. XIII), preluat și dezvoltat în doctrina socială catolică modernă, propune un al treilea termen între interesul individual și voința majoritară. Binele comun nu este suma intereselor individuale (utilitarismul), nici voința celor mai mulți (majoritarismul brut). Este condiția cadrului în care fiecare poate înflori — incluzând acolo, structural, drepturile minorităților, independența justiției, sustenabilitatea pe termen lung, obligațiile față de generațiile viitoare.
Pentru PMC, bonum commune este, după părerea noastră, fundamentul filosofic al limitei constituționale asupra majorității. Articolul VI al Crezului — Dreptatea — își găsește aici o ancorare. Un partid care refuză populismul declarat are nevoie de un concept articulat care să justifice de ce majoritatea, în sine, nu e suficientă. Bonum commune e acel concept, formulat cu opt secole înaintea oricărei dispute electorale actuale.
Doctrina socială catolică ca tradiție. De la Rerum Novarum a lui Leon XIII (1891) — primul document magistral care recunoaște condiția muncitorilor industriali ca problemă politică legitimă — până la Centesimus Annus a lui Ioan Paul II (1991, la centenarul lui Rerum), trecând prin Mater et Magistra (Ioan XXIII, 1961) și Populorum Progressio (Paul VI, 1967), această tradiție a articulat o critică simultană a capitalismului dezbinat și a colectivismului socialist, propunând un drum intermediar bazat pe demnitatea muncii, proprietate privată legitimă (dar nu absolută), solidaritate (dar nu colectivism) și subsidiaritate (dar nu individualism atomizat).
Această poziție — critică a ambelor extreme, propunere de echilibru — este, după părerea noastră, fix poziționarea PMC. Centru-dreapta liberal-conservator pragmatic. Diferența este că doctrina socială catolică a articulat-o cu un secol de avans și cu o rigoare conceptuală pe care politica românească actuală nu a atins-o. Nu e cazul să o reinventăm. E cazul să o citim.
Metoda scolastică. Toma de Aquino scria în format quaestio disputata: se enunță teza, se enumeră obiecțiile (numerotate, articulate cu cea mai mare claritate posibilă, ca și cum ai apăra poziția adversă), apoi se răspunde, apoi se răspunde la fiecare obiecție în parte. Rezultatul: cititorul e obligat să confrunte argumentul advers înainte de a-l respinge.
Această metodă este, după părerea noastră, modestia metodologică în formă pură. Recunoști argumentul celuilalt cu aceeași seriozitate cu care îl articulezi pe al tău. Ea rezonează direct cu Articolul I al Crezului — onestitatea cognitivă presupune confruntarea cu argumentul advers, nu ocolirea lui. Caietele Modestiei vor încerca, după părerea noastră, să adopte structural acest format în polemicile substanțiale: înainte de a respinge poziția USR sau AUR sau PSD, o vom articula în varianta ei cea mai puternică. Cum s-ar fi spus în secolul XIII: respondeo dicendum.
Aici, cu îngăduința dumneavoastră, e nevoie de o paranteză necesară. Cititorul ortodox — și ortodocșii sunt, statistic, marea majoritate a publicului PMC — poate cita, pe drept, întrebarea: dacă patrimoniul gândirii politice e atât de bogat în catolicism, ce facem cu propria noastră tradiție?
Răspunsul, după părerea noastră, are trei componente.
Întâi, vorbim despre concepte laicizate, nu despre confesie. Subsidiaritatea, în 2026, nu este un principiu catolic. Este un articol din Tratatul de la Maastricht, semnat de state cu majorități religioase diverse — Olanda protestantă, Grecia ortodoxă, Italia catolică. Personalismul lui Maritain este citit astăzi de filosofi politici de orice afiliere, fără ca cineva să se simtă obligat religios. Schuman, Adenauer, De Gasperi nu au fundat „Europa catolică" — au fundat Europa, în care se înscriu astăzi state ortodoxe (România, Bulgaria, Grecia), state protestante (Suedia, Olanda, Danemarca), state laice constituțional (Franța) și state mixte. Conceptul a depășit confesia.
În al doilea rând, ortodoxia română nu a produs, până astăzi, o teoretizare politică modernă comparabilă. Asta e constatare, nu critică. Ortodoxia română a produs teologie remarcabilă — Dumitru Stăniloae a scris una dintre cele mai serioase sinteze dogmatice ale secolului XX, recunoscută internațional. Dar Stăniloae a fost teolog, nu teoretician politic. Nicolae Steinhardt a fost moralist, eseist, om de cultură — nu doctrinar politic. Tradiția patristică ortodoxă oferă imensă bogăție spirituală, dar nu produce concepte politice operaționale comparabile cu subsidiaritatea sau bonum commune.
Asta nu e specific românesc — Rusia, Grecia, Serbia se află în situații similare. Grecia post-1974 a importat masiv arhitectura constituțională continentală occidentală, în ciuda majorității ortodoxe absolute. Bulgaria, după 1989, la fel. Țările ortodoxe importă, pentru că tradiția politică modernă a fost construită majoritar în spațiul catolic și protestant occidental. Asta nu e abandonare. E completare.
În al treilea rând, conceptele împrumutate sunt compatibile cu, nu contrare cu, ortodoxia. Demnitatea persoanei — temelie a personalismului — este, în formulare ortodoxă, omul ca chip al lui Dumnezeu (formulare patristică, comună cu catolicismul). Solidaritatea — de la doctrina socială catolică — este, în formulare ortodoxă, sobornicitate (concept central la Khomyakov). Bonum commune — limită constituțională asupra majorității — este compatibil cu accentul ortodox tradițional pe înțelegere, conciliaritate, dialog. Conceptele au strămoși în ambele tradiții. Doar formularea politică modernă a venit pe canalul catolic-personalist.
PMC nu cere ortodocșilor români să devină catolici. Cere — și cu modestie — să accepte că instrumentele conceptuale ale politicii moderne, oricare le-a fost canalul de origine, pot fi citite cu profit. Cum, spune ortodoxia însăși, citim cu profit pe Aristotel, deși era păgân, sau pe Augustin, deși era latin.
Pentru paralelism cu Caietul Nr. I, recapitulăm operațional ce propunem să se preia. De data asta, cinci moșteniri din cele două substraturi împreună:
Plus, ca a șasea moștenire, simetric cu Manoilescu de la Caietul precedent — ținerea în frâu a tentației Eminescu-Cioran: orice invocare a tradiției dacice sau a oricărei tradiții autohtone se va face fără registrul „rasei noastre", „sufletului adânc", „misiunii istorice a neamului". Substrat, lecție, rezonanță — nu mistică. Asta este obligația doctrinară pe care alunecările culturii românești ne-o impun, pentru a nu le repeta.
Pentru paralelism perfect cu Caietul Nr. I, încheiem cu lista celor pe care nu le împrumutăm. Pe scurt:
Catolicismul ca instituție. PMC nu invocă, ca sursă politică, biserica catolică din România sau Vatican-ul. Nu intrăm în relație cu structuri ecleziastice. Republicanismul implicit declarat în Manifest se aplică simetric — nu colaborăm cu monarhul, nu colaborăm cu instituția bisericească, oricare ar fi ea. Distincția dintre concept și instituție e, după părerea noastră, esențială. Subsidiaritatea ca principiu — da. Conferința Episcopală ca interlocutor politic — nu.
Dacismul cu majusculă afectivă. Burebista, Decebal, Zalmoxis, „Codul Belagineai" — niciunul nu va apărea în documentele PMC ca model invocat afectiv. Dacă apar, apar ca obiecte arheologice (numele unui rege istoric atestat) sau ca exemple în Bestiar. Nu ca strămoși revendicați.
Tonul mistic. Indiferent de sursă — dacism sau catolicism — PMC refuză registrul mistic-emoțional. „Suflet românesc", „misiune istorică", „chemare a neamului", „transcendența persoanei", „misterul comunității" — toate sunt, în formulările acestea, pe care Articolul IX al Crezului le face inutilizabile. Tonul nostru rămâne sec, formal, cu hedge-uri, ușor caragialian. Demnitatea persoanei se invocă în registrul filosofiei politice clare, nu în registru mistic.
„Țara noastră ca punte între Orient și Occident". Această formulare, frecventă în spațiul public românesc, e exact tipul de figură vagă pe care PMC nu o folosește. Suntem, geografic și politic, parte a Uniunii Europene, membrii NATO, în spațiul de tradiție creștin-democrată occidentală — cu o tradiție religioasă majoritar ortodoxă pe care o respectăm. Punte între nu suntem; suntem partea aceasta.
În rest: două substraturi, cinci moșteniri, un avertisment Eminescu-Cioran. Cu modestie, evident.
Caietul Nr. II este al doilea, după cel despre interbelic. Următorul vine în iulie, dacă pretenția se susține. Până atunci, dacă aveți răbdare, există documentele oficiale și răbojul.