❦I.Ce ne supără
Politica românească suferă, după părerea noastră, de două maladii înrudite, dintre care a doua a fost diagnosticată cu mai bine de un secol în urmă, fără ca tratamentul să dea rezultate vizibile.
Prima maladie este opinia nefondată. Avem un spațiu public în care juriștii vorbesc autoritar despre politică fiscală, inginerii emit opinii medicale, iar antreprenorii articulează doctrine geopolitice. În care „toată lumea știe" — și foarte puțini recunosc că, de fapt, nu știu. Acest „toată lumea știe", folosit ca argument de autoritate, este formula prin care orice dezbatere serioasă moare în treizeci de secunde.
A doua maladie este încrâncenarea. Politica românească s-a încruntat patologic. Indignarea performată a devenit poziție publică implicită; mânia simulată, instrument de campanie; gravitatea performată, formă fără substanță. Caragiale a diagnosticat această boală în 1885. Treizeci și șase de ani de democrație post-comunistă n-au făcut decât să o agraveze.
Cele două maladii se hrănesc reciproc. Cel care are opinii nefondate trebuie să le susțină cu vehemență, pentru că dacă ar admite că nu știe, le-ar pierde. Cel care e încruntat trebuie să creadă că știe, pentru că altfel încruntarea lui ar deveni ridicolă. Rezultatul: o clasă politică în care toți par siguri pe sine, mereu indignați și niciodată în eroare. Iar cetățeanul, văzând acest spectacol, învață că așa se face politică.
Noi credem că nu așa se face politică. Sau, mai exact, credem că așa s-a făcut destul timp și a fost destul.
❦II.Ce propunem
Partidul Modestiei Cognitive — cunoscut public și ca Habar N-am Party — propune trei elemente distinctive, rar asumate explicit și sintetic în partidele parlamentare românești actuale.
i.Onestitatea cognitivă, înainte de toate.
Recunoaștem public că nu le știm pe toate. Acolo unde nu știm, întrebăm pe cei care știu. Distingem clar între opinie personală, poziție de partid și fapt stabilit. Acceptăm revizuirea propriilor poziții atunci când dovezile o impun, asumând public motivele revizuirii. Refuzăm să emitem afirmații peremptorii în domenii pe care nu le stăpânim. Această disciplină cognitivă nu este o slăbiciune — este, după părerea noastră, condiția minimă pentru a face politică responsabilă.
Avertismentul Manoilescu. Mihail Manoilescu, cel mai bun economist român interbelic — autor al lucrării Le siècle du corporatisme (1934), citat de la Brazilia lui Vargas până în Portugalia salazaristă — a pornit ca tehnocrat liberal și a alunecat, prin pași justificați tehnic la fiecare etapă, în corporatism autoritar. A semnat, ca ministru de Externe sub Gigurtu, Dictatul de la Viena. A murit în temnița Sighet. Cazul lui ne învață că expertiza fără mecanism democratic devine autoritarism tehnocratic. Pasul de la „specialiștii ar trebui consultați" la „specialiștii ar trebui să decidă" se face, în absența unui mecanism activ, mai ușor decât pare. PMC se angajează doctrinar — nu doar procedural — că decizia politică va rămâne, fără excepție, la reprezentanții aleși democratic; că opinia expertului și decizia politică vor fi consemnate distinct pe răboj; și că orice viitoare conducere reală va include explicit voci non-expert, ca echilibru intern. Cu modestie, evident, dar fără echivoc.
ii.Răbojul, ca mecanism de verificare.
Onestitatea declarată fără mecanism de verificare rămâne literă moartă. Bunicii noștri țineau pe răboj — bățul crestat — cât datorau și cât plăteau. Noi propunem un răboj public al politicii: o evidență datată, verificabilă, accesibilă oricui, a tuturor pozițiilor noastre programatice, a promisiunilor electorale, a votului fiecărui ales pe legi importante, a revizuirilor de poziție și a motivelor lor. Cetățeanul nu trebuie să fie nevoit să creadă pe cuvânt. Cuvântul, în politică, este ieftin. Răbojul costă efort, dar oferă temei.
O completare necesară, în spiritul doctrinei interbelice care apăra aceeași poziție decenii la rând: doctrina noastră se va păstra peste cicluri electorale. Modificările pe care le va aduce realitatea, când le va aduce, vor fi consemnate pe răboj cu data și motivul, nu camuflate ca evoluții firești. Răbojul există tocmai pentru a face vizibilă diferența dintre răzgândirea onestă, asumată, și oportunismul deghizat în adaptare.
iii.Hazul, ca formă de comunicare.
Refuzăm gravitatea performată, indignarea ca tactică, mânia ca poziție publică. Hazul nu este opusul seriozității, ci forma ei matură. Cine poate vorbi cu inteligență despre lucruri grave, fără să se ascundă după ton solemn, dovedește o seriozitate mai profundă decât cei care își ascund lipsa de substanță sub gravitate. Caragiale ne-a învățat că despre cele mai grave lucruri se vorbește mai bine cu zâmbet decât cu pumnul în piept. Suntem un partid serios. Refuzăm să fim, în plus, și plictisitori.
Înlocuim formula „eu cred că" cu formula:
„nu sunt sigur, dar am citit — și, cu îngăduința dumneavoastră, mai cuget la chestiune"
Iar acolo unde nu am citit, ne abținem cu o noblețe pe care nici Caragiale n-ar fi crezut-o posibilă în zona Carpaților.
❦III.Programul, în câteva propoziții
Suntem de centru-dreapta, cu nuanțe pragmatice împrumutate din modelele politice care funcționează în democrațiile consolidate occidentale: liberal-conservatorismul olandez (VVD — din care, în luna iunie 2026, am ridicat principiul „eigen verantwoordelijkheid" — responsabilitatea proprie — la rang fundamental în Articolul V al Crezului, plus modelul polderului ca Articolul 24 al Programului), modelul confederal elvețian (descentralizare reală, autonomie fiscală locală), tradiția republicană franceză (stat puternic, dar limitat la funcțiile sale esențiale) și echilibrul american între libertate economică și responsabilitate civică. Nu copiem niciun model — îl adaptăm pe fiecare la realitățile românești.
Sub aceste surse occidentale moderne, recunoaștem cu modestie două substraturi mai adânci, fără mistică. Din tradiția dacică, în măsura în care arheologia ne sugerează, păstrăm ideea unei organizări confederale preromane — pluralism tribal cu coordonare slabă — ca precedent local pentru descentralizarea pe care o pledăm prin modelul elvețian. Atât. Restul, dacismul cu majusculă afectivă, „strămoșii viteji", Burebista ca model de stat unitar, „Codul Belagineai" ca drept arhaic propriu — îl lăsăm protocroniștilor; cazul lor face parte din materialul didactic al Articolului I, despre cât de mult se inventează atunci când se știe puțin.
Din tradiția catolică, ca patrimoniu intelectual laicizat al Europei occidentale, împrumutăm conceptele care au devenit deja bunul comun al politicii continentale, prin gânditorii creștin-democrați (Robert Schuman, Konrad Adenauer, Alcide De Gasperi) și prin filosofii personaliști (Emmanuel Mounier, Jacques Maritain): subsidiaritatea (decizia se ia la cel mai mic nivel competent — concept formulat de Pius XI în 1931, intrat în Tratatul de la Maastricht), personalismul (demnitatea persoanei, ca distincție față de individul utilitar), bonum commune (limită constituțională asupra majorității momentului) și metoda scolastică a recunoașterii argumentului advers înainte de combaterea lui — care rezonează direct cu Articolul I al Crezului. Nu e împrumut confesional. E împrumut de instrumente conceptuale într-o politică românească în care subsidiaritatea, după părerea noastră, lipsește din vocabular.
Cele două substraturi se folosesc ca rezonanțe, nu ca cap de afiș. Cu îngăduința dumneavoastră, eseul de fond pe această temă apare în Caietul Nr. II al Modestiei.
Susținem reforma reală a statului, nu reforma anunțată: digitalizare integrală a relației cetățean-administrație, descentralizare cu autonomie fiscală, profesionalizarea funcției publice. Susținem stabilitatea fiscală, simplificarea Codului fiscal și disciplina bugetară. Susținem investiția în educație (minimum 6% din PIB, stabilitate curriculară, recunoașterea profesorului) și un sistem de sănătate mixt, după modelul olandez. Susținem apartenența ireversibilă la UE și NATO, cu obligațiile bugetare aferente.
Asumăm explicit, ca patrimoniu cultural — nu ca religie de stat — atât moștenirea creștină a poporului român (cu Biserica Ortodoxă și celelalte culte istorice), cât și moștenirea precreștină dacică. Cele două dimensiuni se completează ca straturi ale identității culturale, în deplin respect al caracterului laic al statului și al drepturilor minorităților religioase.
Cele zece valori fondatoare — Onestitatea, Răbojul, Libertatea, Demnitatea, Responsabilitatea, Dreptatea, Comunitatea, Prosperitatea, Hazul, Îmbunătățirea continuă — sunt detaliate în Crezul Modest, iar întregul context constituțional și programatic în Programul Politic complet, document de douăzeci și două de articole.
❦IV.Ce nu suntem
Având în vedere posibile confuzii, considerăm util să precizăm.
Nu suntem succesorii Partidului Liber-Schimbist.
Aceasta este precizarea cea mai importantă, întrucât asemănarea aparentă — ambele partide cu rădăcini caragialiene, ambele cu apetență pentru hazul cultivat — poate genera confuzii semnificative.
Partidul Liber-Schimbist (PLS) a existat în România între 1990 și 1996, fondat de caricaturistul Octavian Andronic și condus de profesorul Ștefan Cazimir, caragialeolog. Numele provenea din replica lui Cațavencu din O scrisoare pierdută, cu dublu sens asumat ironic — pro-comerț liber și om care își schimbă ușor părerile fără scrupule.
PLS a obținut un mandat în Camera Deputaților în 1990, deținut de Cazimir, și s-a dizolvat în 1996. A fost, după propria recunoaștere, un partid satiric, fundamental diferit ca proiect.
Trei diferențe structurale
Întâi, natura proiectului. PLS era satiric — programul oficial lăuda oportunismul, ideologia era refuzată explicit. Noi suntem partid serios de centru-dreapta, cu program politic real în douăzeci și două de articole. Hazul — a noua valoare fondatoare — descrie modul nostru de comunicare, nu scopul. La PLS, gluma era scopul; la noi, instrumentul.
În al doilea rând, pivotul conceptual. PLS pivota pe „liber-schimbism" — oportunismul ca trăsătură universală, recunoscut cu zâmbet. Noi pivotăm pe „onestitate cognitivă" — limitele cunoașterii proprii, recunoscute cu seriozitate. PLS satiriza politicianul; noi propunem o alternativă la patologia discursului public — și la cultura politică care îl alimentează. PLS era oglindă a politicii; noi încercăm să fim remediu.
În al treilea rând, relația cu puterea. PLS a fost criticat pentru posibile legături cu FSN și pentru fragmentarea opoziției — trecerea lui Cazimir în PSD în 1992 fiind interpretată retroactiv ca confirmare. Noi declarăm explicit că nu vom intra în coaliții care compromit valorile fondatoare de onestitate cognitivă și răboj, iar răbojul public va consemna această poziție.
Recunoaștem cu respect moștenirea spirituală a PLS și pe cea a maestrului Caragiale, care nu este proprietatea exclusivă a nimănui. Tradiția caragialescă e suficient de bogată încât să încapă mai multe interpretări simultane — succesori direcți nu pretindem să fim.
Nu suntem un USR mai bun.
USR a luat teritoriul „anticorupție". Noi atacăm o cauză mai profundă — patologia cognitivă care permite corupția: opinia nefondată, refuzul de a recunoaște nu-știu, gravitatea performată. Diagnosticul e diferit, deci tratamentul propus e diferit.
Nu suntem o variantă blândă a AUR.
Nu împărtășim niciuna dintre tezele AUR — nici naționalismul ca poziție centrală, nici suspiciunea față de Uniunea Europeană, nici instrumentalizarea credinței creștine ca armă politică. Recunoaștem patrimoniul cultural creștin și dacic ca elemente ale identității naționale, dar într-un cadru constituțional laic și pluralist.
Nu suntem o critică morală a PSD — ci una doctrinară.
Ne deosebim de PSD nu prin discurs anticorupție (acest teritoriu îl ocupă, mai mult sau mai puțin convingător, USR), ci prin diagnosticul de fond. Considerăm că PSD nu reprezintă, în spațiul politic românesc, corupția ca abuz ocazional — ci captura instituțională ca metodă conștientă de guvernare. Recrutarea pe linie, distribuirea contractelor publice către o rețea relativ stabilă, presa de partid, justiția selectiv aplicată — sunt instrumente de funcționare ale modelului, nu erori sau exces. PMC respinge acest model nu pentru că ar fi ineficient politic (e, în România post-2000, demonstrabil eficient), ci pentru că închide spațiul deliberării publice. Onestitatea cognitivă, valoarea I a Crezului, nu poate fi practicată într-un sistem capturat: nu poți declara public ce nu știi atunci când rețeaua îți cere să afirmi întotdeauna ce e în interesul ei. Critica noastră este, prin urmare, structurală, nu morală — și se aplică oricărui partid care preia același model, indiferent de eticheta ideologică.
Nu suntem un proiect personal.
Nu există un lider charismatic care să devină brand. Cele zece valori și răbojul public sunt principiile fondatoare. Membrii sunt egali în obligația cognitivă. Această absență a personalismului este, ea însăși, o poziție politică — distinctă atât de partidele construite în jurul unui lider, cât și de partidele care, deși declară colegialitatea, sunt în fapt vehicule personale. Absența cultului de personalitate nu înseamnă absența comunicării publice — partidul își exprimă pozițiile prin purtători de cuvânt cu mandate specifice, nu prin un singur lider devenit brand. Mai mult: cei trei fondatori ai PMC s-au angajat public, prin Angajamentul fondatorilor, să nu candideze vreodată la funcții publice elective, să nu ocupe funcții executive numite politic, și să nu rămână — după faza tranzițională de fondare necesară prin lege — la conducerea executivă politică a partidului. Rolurile tehnice și operaționale (administrarea infrastructurii digitale, întreținerea răbojului public — numite intern Custodele Răbojului) rămân permise pentru continuitate, fără apariție publică ca lideri. Răboj declarat înainte, nu negociat după. Fondatorii ca arhitecți ai instituției, nu beneficiari ai ei.
Nu suntem partidul care nu știe nimic.
Anticipăm, în spiritul Răbojului, că oponenții politici și jurnaliștii grăbiți vor folosi sloganul nostru — „Habar N-am Party" — literal, ignorând contextul, pentru a eticheta partidul drept incompetent sau nepregătit pentru administrație. Răspundem preventiv: sloganul nu afirmă „nu știm nimic", ci „nu pretindem să știm tot". Diferența este structurală. Noi declarăm public, datat și verificabil, ce nu știm — și consultăm specialiștii înainte de a lua poziții, conform Comunicatului Nr. 1. Ceilalți pretind, fără probă, că știu tot. Cititorul decide care abordare îi pare mai serioasă pentru un partid responsabil: onestitatea declarată a limitelor sau performarea omniscienței. Forma caragialescă a sloganului este o alegere stilistică deliberată, în spiritul valorii IX — Hazul; substanța este în cele douăzeci și două de articole ale programului și în răbojul public.
❦V.Ce vrem cu adevărat
Obiectiv cultural întâi. Schimbăm felul în care se vorbește politica în România — cum se admite că nu știi, cum se corectează o greșeală, cum se consultă specialiștii. Trei idei injectate în vocabularul comun: onestitatea cognitivă, răbojul public, hazul ca dovadă a seriozității.
Obiectiv electoral, eventual. Participăm la alegeri doar când există cerere socială reală pentru aceste idei și un nucleu de oameni verificați. Ordinea corectă: cultura întâi, electoralul după — dacă și când cultura îl cere. Nu invers.
Considerăm necesar să fim onești, în spiritul valorii noastre prime, despre ceea ce urmărim cu adevărat.
Nu urmărim puterea politică fără criterii. Urmărim întâi schimbarea standardului public, iar reprezentarea politică doar acolo unde există cerere reală și oameni verificați. Pretenția că am fi candidați serioși la guvernare imediată ar fi exact tipul de afirmație peremptorie pe care valoarea noastră fondatoare o interzice.
Urmărim, însă, ceva mai modest și — credem — mai durabil: injectarea în spațiul public românesc a trei idei distincte, până când acestea devin parte din vocabularul politic comun. Atunci când oricare politician român, indiferent de partid, va putea spune public „nu știu, dar voi consulta specialiștii" fără a fi considerat slab; atunci când oricare partid va publica un răboj al propriilor poziții, datat și verificabil; atunci când gravitatea performată va deveni motiv de zâmbet public, nu de respect — atunci ne vom considera că am realizat ceva.
Această poziționare nu este o concesie a slăbiciunii, ci o aplicare a propriilor noastre valori. Onestitatea cognitivă cere să recunoaștem ce putem și ce nu putem. Răbojul cere să fim publici cu obiectivele reale. Hazul cere să nu pretindem mai mult decât suntem. Refuzăm patetismul de tip „venim să salvăm România" — ar fi prima minciună a unui partid construit pe modestia cognitivă.
Pentru a evita orice ambiguitate strategică, descriem explicit modelul nostru operațional, în două faze succesive. În prima fază — cea doctrinală, în care ne aflăm acum — funcționăm ca grup de presiune publică pentru cele trei idei distinctive, prin scriere, dezbatere și consemnarea publică a propriei activități pe răboj. În a doua fază — cea electorală — participarea la alegeri are loc doar atunci când se îndeplinesc, simultan: o cerere socială verificabilă pentru aceste idei, un nucleu de oameni reali care le pot reprezenta cu integritate cognitivă verificată, și infrastructura organizațională minim necesară.
Programul politic detaliat în douăzeci și două de articole nu este, prin urmare, o promisiune de implementare imediată, ci declarația publică a doctrinei pe care o apărăm în Faza I prin argument și pe care o vom propune electoratului doar dacă și când condițiile Fazei a II-a se îndeplinesc. Pornim cu obiectivul cultural; obiectivul electoral apare doar dacă cultura îl cere. Aceasta e ordinea corectă, după părerea noastră.
❦VI.Cui ne adresăm
Acest manifest se adresează în primul rând celor care, citindu-l, au recunoscut în el propriile observații nearticulate despre patologia politicii românești.
Pentru a evita echivocul, asumăm franc: PMC reprezintă, înainte de toate, profesioniștii educați urbani — segmentul care plătește o parte semnificativă din taxe, care produce, fie ca antreprenori, fie ca specialiști, valoarea adăugată din economia românească modernă, și care nu se mai regăsește în partidele care pretind că reprezintă pe toată lumea. Aproximativ cincisprezece până la douăzeci la sută din electoratul activ. Asta nu înseamnă că ne opunem intereselor altor segmente; înseamnă că nu pretindem că le reprezintă pe toate. Pretenția este onestă, identificabilă, falsificabilă — dacă, la un anumit moment, electoratul-țintă va vota altceva, se va vedea pe răboj, fără ocolișuri.
Mai concret, cei care s-au regăsit, după părerea noastră, în diagnosticul de mai sus:
- Profesorilor de filosofie, drept, științe politice, istorie, literatură, care văd aceste lucruri zilnic și au tăcut destul timp.
- Jurnaliștilor culturali și politici care comentează încrâncenarea publică din afara ei, dar care ar putea fi interesați de un proiect care o atacă din interiorul cadrului politic.
- Antreprenorilor, profesioniștilor, medicilor, inginerilor, programatorilor — celor cărora opinia nefondată le strică zilnic munca și care nu se mai recunosc în partidele actuale.
- Studenților care citesc Caragiale, Cioran, Patapievici, Liiceanu și care nu găsesc în peisajul politic actual nimic care să corespundă seriozității lor intelectuale.
- Cetățenilor obișnuiți care, fără pretenții academice, simt cu instinct că „eu le știu pe toate" este o minciună spusă cu vehemență — și că politica românească are nevoie de mai puțină certitudine și mai mult răboj.
Nu vă cerem astăzi votul. Cerem astăzi atenția — și, dacă convingem, vi-l vom cere când vom avea ceva concret de propus. Iar dacă, după gândire, considerați că aceste idei merită răspândite — răspândiți-le. Cu modestie, evident.
„Imnul nostru — versuri din 1848, imn oficial al României din 1990 — cere de aproape două secole o trezire. Înțelegem, cu modestie, că prima trezire — cea fără de care nicio alta nu este posibilă — este aceea în fața propriei necunoașteri."